Pe străbunica mea o chema Elena. Se născuse și crescuse în Ardeal însă, în contextul politic tensionat, se refugiase în sudul țării, până acolo unde a simțit ea că pericolul este mai mic. La 32 de ani a rămas văduvă cu cinci copii de crescut, alegând să nu se mai căsătorească niciodată și să ia pe umerii ei toată responsabilitatea celor cinci copilării. Și nu doar că i-a crescut dar le-a și transmis simțul demnității, al responsabilității și al dragostei de țară.
Când fiul ei, Lazăr a fost luat la oaste, l-a petrecut cu toată durerea și speranța că îl va revedea. A primit însă scrisoare de pe front că Lazăr murise iar ea, mama lui, i-a ținut, vreme de șapte ani, toate pomenile și pomenirile tradiției românești. Lazăr însă nu era mort deși războiul îl ucisese deja în toate modurile posibile iar anii de lagăr în care nu mâncase decât iarbă și propriile cizme din piele l-au mai ținut în viață doar pentru dorința supremă de a muri în casa lui. Scăpat din lagăr, prin munții Tatra a ajuns acasă pe jos, după un drum agonizant și parcă infinit. Cănd strabunica a aflat că i s-a întors băiatul acasă a leșinat în biserică iar vecinele au dus-o acasă mai mult pe brațe.
Băiatul ei trăia, era de nerecunoscut și vizibil bolnav. Străbunica l-a îngrijit luni de zile și i-a fost la căpătâi atunci când a murit. Și i-a ținut iar toate pomenile și pomenirile tradiției românești, mulțumind mereu lui Dumnezeu că dorința ei de a-l revedea și dorința lui de muri în casa părintească se împliniseră. La 80 de ani străbunica a orbit complet iar la 90 de ani vederea i-a revenit, chiar la timp pentru a croșeta zestrea de dantelă a mamei mele și a demonstra că nimic nu este imposibil!
Pe bunica mea o chema Florica. Era mezina dar și cea mai frumoasă. Frumusețea și buna ei creștere l-au atras pe bunicul, chipeș și el dar și bogat, către cea mai frumoasă fată a acelor locuri. Îndrăgostit pe viață de ea, nu s-a lăsat până nu a convins-o să îi fie mireasă. Împreună au trăit și vremuri bune și vremuri de foamete. Bunica l-a petrecut în război cu inima strânsă ca și străbunica pe fiul ei, rugându-se neîncetat să vină viu acasă. Bunicul a venit, purtând în sufletul lui ororile războiului pe care rar avea puterea să le povestească. Bunica i-a dăruit 14 copii, pe toți cu care fusese binecuvântată iar, pentru aceasta, Regele îi oferise recunoașterea de Mamă Eroină. Împreună cu bunicul i-au crescut mari pe 9 dintre ei iar pe cei 5, morți de mici de boli curabile astăzi, i-au înmormântat cu durere infinită, plângându-i pe fiecare dintre ei în parte chiar si zeci de ani mai târziu.
Când comuniștii au confiscat abuziv pământurile bunicilor și au construit pe ele Combinatul Chimic din Giurgiu bunicul s-a îmbolnăvit de tristețe. Ieșea dimineața în curte, privea monstruozitățile din beton din zare, îl sufoca aerul duhnind a clor al combinatului și reintra în casă, mâhnit și pregătit să plece din această lume pe care o apărase pe front dar pe care nu o putea apară și de comuniști. Bunicul a plecat în noaptea de revelion al anului 1980, după ce a insistat ca toții copiii lui să plece la petrecerile de sfărșit de an. Cu bunica alături, i-a sărutat mâinile, i-a mulțumit pentru cât îl iubise și a rugat-o să își crească cu iubire nepoții. Bunica l-a petrecut pe ultimul drum ca și cum își conducea acolo propria ei viață. Însă făcuse o promisiune și, refuzând să țină un doliu infinit, și-a scuturat tristețea și și-a crescut droaia de nepoți în tihnă, în bucurie și în dragoste infinită. Bunica mea era clădită din lumină, din zâmbet cald și din ochi verzi, magici. Bunica mea era un țâr de femeie însă avea o vrajă a frumuseții pure șlefuită de toate tristețile pe care viața i le oferise și pe care ea le transformase în iertare, în răbdare și în dragoste. Bunica mea era Iubirea însăși când mă aduna toată în poala ei, pe bancă, la poarta și când, sub stelele de vară, îmi povestea istorii despre familia ei, despre fuga din Ardeal, despre viața aspră din război, despre cântece și poezii în limba maghiară pe care o stăpânea perfect și despre ce urma să îmi găteasca a doua zi, la pranzul luat sub măr.
Când comunismul a căzut mi-am imaginat că se va bucura foarte mult că s-a făcut dreptate, măcar pentru amărăciunea bunicului. S-a bucurat doar pentru noi că vom trăi într-o lume liberă însă mi-a spus că ne-am ucis conducătorul în ziua de Crăciun iar așa ceva nu trebuia să facem! Bunica a plecat la bunicul în toamna lui 1990, când eu împlinisem 12 ani și, chiar și acum, la 31 de ani de la plecarea ei eu v-aș putea povesti la infinit despre mirosul proaspăt al rochiilor ei, despre cireșul de la poartă, despre leagănul din dud, despre supa ei de care și copiii mei sunt îndrăgostiți, despre cât de multe valori a reușit să îmi transmită, pe viață, chiar și în doar 12 ani de copilărie binecuvântată cu o așa bunică. Pe mama o chema Ana. Născuta într-o familie atât de numeroasă în care hainele primite de la frații ei mai mari trebuiau purtate cu grijă să rămână bune și fraților mai mici, mama s-a hotărât repede să-și facă un drum al ei iar la 16 ani, în timp ce încă învăța, a început să și muncească. Cum regulile acelor vremuri interzicea ca frații să lucreze împreună în armată și cum sora ei mai mare o recomandase să lucreze alături de ea, vreme de vreo doi ani cele doua surori au reușit să păstreze secretul și să se comporte ca două colege de serviciu. În vremurile carnetelor de partid și ale pereților cu urechi, bineînțeles că secretul s-a aflat, au fost amândouă chemate la comandament să dea socoteală, unde au și recunoscut. Se făcea însă că mama devenise atât de pricepută ca bucătar încât nu se puteau lipsi de priceperea ei iar întâmplarea a fost trecută cu vederea, spre ușurarea familiei. Bucătar la punctul de frontieră dintre România și Bulgaria și responsabilă cu serviciul de protocol al armatei, în fața miniștrilor comuniști și a lui Nicu Ceaușescu, în desele întâlniri diplomatice, mamei îi trebuiau de fiecare dată cîteva minute bune doar să citească în fața acestora zecile de mâncăruri gătite, nedormită de zile și nopți întregi dar în ținută impecabilă. Corpul Diplomatic îi propusese de nenumărate ori să se reloce la București însă ea refuzase pe cît de diplomat putuse, rămânând aproape de părinții ei, dintr-un profund simț al datoriei. La tata a fermecat-o poate șarmul lui, eleganța impecabilă și cred că și talentul lui de creator.
Din mâinile tatei ieșeau adevărate bijuterii sculptate care ajungeau a fi dăruite familiei Ceaușescu, din partea orașului. Când mama i-a descoperit însă și metehnele, alcoolul și ochii prea alunecoși era prea târziu. Prea târziu pentru mentalitatea societății de atunci și pentru cum ar fi fost privită o femeie cu doi copii care divorța. Pe langa calități și defecte incontestabile, tata mai avea și un mare vis: să fugă din țară și să ajungă pe pământ american. Lucrând pe un vas de croazieră ce străbătea Dunărea a încercat să-și împlinească visul fugind de pe vas la Viena. A fost declarat instant trădător de țară iar mama a fost chemată la Securitate la prima oră a dimineții unde i s-a transmis că are la dispoziție 24 de ore să divorțeze de omul care a trădat Regimul ori risca să-și piardă serviciul, cu șanse aproape inexistente de a mai fi reangajată. Forțată de împrejurări, mama a acceptat să divorțeze iar tata era adus a doua zi acasă, învinețit din cap până-n picioare, însoțit și asistat de Interpol pentru a-și strânge toate lucrurile. După câțiva ani, venind Revoluția, cel care mi-a dat viață și-a văzut visul împlinit și a ajuns pe pământ american unde se află și acum. Mama a plecat la străbunica și la bunica în primăvara lui 2010.
Apucase să îmi cunoască fetița și chiar să mă ajute să o cresc până la 2 ani jumate însă Vladimir abia se născuse și nu a mai fost vreme să se bucure și de el. Cele cinci luni în care mama mea a murit puțin câte puțin în fiecare zi au fost coșmarul vieții mele în care aș fi ajuns și la capătul pământului să o salvez însă nimic nu i-a putut schimba destinul. Când mama a plecat spre Cer, desprinsă din brațele mele, cred că și bunica și străbunica mi-au stat alături să nu mă prăbușesc. Dacă închid ochii să mi-o amintesc pe mama o văd venind, pe tocuri, în rochii vaporoase și înflorate de vară, cu părul lung, negru, mereu coafat, cărând în mâini cel puțin două plase grele iar eu alergând în întâmpinarea ei să o ajut. Dacă bunica avea cei mai frumoși ochi, mama avea cele mai frumoase și delicate mâini de femeie, în ciuda a cît de muncite erau, de fapt, acele mâini. Ani de zile de la plecarea ei încă mai aveam pornirea să o sun și să îi povestesc câte ceva. Pentru că, vedeți voi, nimeni și nimic nu poate înlocui, în sufletul copilului, mama, pe acest pământ!Pe mine mă cheamă Cristina.
Port numele străbunicii din partea bunicului meu. Mama și-a dorit foarte tare să mă aibă iar atunci când am crescut în ființa ei medicii au presupus că vor fi doi gemeni. Nu au fost gemeni, am fost doar eu. Un copil de 5,6 kg, născut pelvian de o mamă cardiacă, întâmplare cumva nemaivăzută și record pe maternitate în ultimii 50 de ani. Mama spunea că întreg spitalul s-a perindat să vadă un nou-născut extrem de dolofan dar și pe ea, mama care ar fi putut muri cu ușurință la o astfel de naștere. Legate pe viață de această naștere atât de complicată, relația mea cu mama a fost una totalmente empatică. O simțeam de la distanța când îi era bine, când îi era rău iar ea știa că pe mine nu mă poate păcăli. Căci ea, în lipsa unui tată plecat pe tărâmuiri americane, sprijinită, ce e drept de un tată vitreg care acceptase să mă crească, mama a fost Farul existenței mele și cea care mi-a setat valorile în această viață. Exceptând refuzul de a mă lăsa să merg la Arte, nu a existat lucru pe care să îmi doresc să îl fac iar mama să nu mă fi sprijinit să îl fac. Iar mai târziu, când deja aveam 30 de ani, la o cafea, mama m-a privit în ochi și și-a cerut iertare pentru refuzul de atunci. O iertasem de fapt demult, de cand, citind cu aviditate sute si sute de cărți realizasem că ține doar de mine să-mi port corabia pe toate oceanele acestei vieți. În viața aceasta, până la cei 43 de ani cât îmi arată buletinul sunt, în primul rând soție și mamă. Cariera mea profesională a avut menirea să mă ajute să devin ceea ce sunt ca om și nu altfel. Iar pentru asta, dansez cu soțul meu prin viață fără teamă ori barieră că pentru noi doi ceva poate fi imposibil. Cu el alături de copiii noștri îmi port corabia vieții cu nădejde și cu credința femeilor de dinaintea mea. Căci eu, de la străbunică, am aflat cât de lungă este viața și câte minuni îți poate oferi ea, de la bunica am învățat răbdarea și că iubirea vindecă orice rană iar de la mama știu sigur că nici măcar moartea nu îi desparte pe cei ce se iubesc!Pe fiica mea o cheamă Cezara. I-am spus pe nume din prima secundă a celor două liniuțe roz, fără să mai fie necesar să îmi confirme cineva că plămădisem o fetiță. Cezara mea este o forță, o energie, o sumă a celor patru femei din care ea se trage. Este ca și cum, din strabunica, Cezara ar fi luat demnitatea, din bunica speranța, din mama energia iar din mine inspirația. Îmi este greu să mi-o imaginez făcând ceva anume când va fi mare deoarece ea are spirit și de lider dar și de creator.
Ar putea, în egală măsură, să vrea să salveze toate animalele pământului în timp ce le pictează, le cântă ori le crează adevărate filme, cu ochi de scenarist, editor și producător. Când i-am ales numele mi-am dorit din tot sufletul să fie puternică și pregătită pentru lumea în care va trăi și, în puținele momente în care lumea de afară o intimidează, în brațele mamei ei caută și găsește alinare și răspunsuri. De acolo pleacă mereu oblojită și pregătită să mai crească puțin. Iar eu mă rog să nu crească prea repede, să mai copilărim puțin. Și i-am promis solemn că o voi ajuta să își crească copiii și că voi fi o bunică de nădejde, când va fi să fie…
Un secol si jumătate, cinci generații de femei și ale lor povești de viață, femeile familiei mele, cu toate cele câte au fost și câte nu s-au spus încă! Femeile, prin definiție, reprezintă Viața! Din ele ne naștem și din noi viață se naște mai departe. E un miracol departe de a fi vreodată descifrat complet și, poate tocmai de aceea, astăzi noi toate ne serbăm!
Cu recunoștință pentru voi toate cele ce ați citit povestea aceasta adevărată, pentru cele ce au fost, pentru cele ce sunt și pentru cele ce vor fi femei, Iubirea și Respectul oamenilor și Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie mereu cu voi!
La mulți ani, dragi femei!
Text de Cristina Moldovan
